Unii spun ca afara ploua, altii spun ca ninge. Depinde cu ce ochi privesti. Eu nu vad nimic. E liniste si gol si sumbru si usor… si gri… si Bacovia se plimba pe strazile lui stramte, cocosat de privirile robuste …iar Eminescu cu o pana in maini si mainile la spate se tot foieste in cautare de o rima alba…
Pe ei i-a nins anii, spun unii. In linistea lor suprema se agita versurile si cuvintele care mai de care mai speriate, mai suflecate… cica ii cauta pe ei, iar ei pe ele. De ce sa fie speriate, cand ei nici n-au nevoie de vorbele din gurile oamenilor pricajiti si obositi? Pentru ei, sunt noncuvinte tot ce vad, tot ce aud. Pentru ei e un univers cu mii de stele, in care stelele isi fac povestea. Mai putin la Bacovia, sau poate si la el. Si sunt gri stelele. Si grase, abia se misca. Cred ca pot sa se rostogoleasca, dar n-au loc. In mintea lui totul e stramt. Iar un gras ii blocheaza stelele gri sa se mai miste. Mutam grasul din scenariu. Raman pana acum doar stelele gri si strazile stramte. Mai adaugam un copac gol de frunze, un vant subtire si o fereastra mica, un “geamlac”, prin care sa iesi din universul lui. Asa cum e in vechea lui camera. Pentru cei ce o stiu.
La Eminescu nu e greu. Sunt mii de stele, nu foarte stralucitoare, in afara de una. Si aia e clar Luceafarul. O recunosti pentru ca are o pana infipta. Celelalte stele formeaza galaxii, formeaza alte forme, unele avand si fond. E simplu sa te invarti printre ele, e ca si cum te-ai juca. Mai adaugam in peisaj un copac cu pasarele, un izvor de apa cat mai rece si ca si portita avem vechiul tei. Eminescu sta mereu sub el. Spera sa nu-l gaseasca stelele.
Mai mergem ce mai mergem cu privirea si dam de tiganci. Danseaza intr-un cerc continuu, ma mr ca n-au cazut inca. In mijloc sta Eliade si contempla. Se duce pana in India si ia o gura de aer proaspat. Si il mai sufla spre tiganci, sa-l elibereze din viciul lor.
Si cauti ce mai cauti… nu mai dai de multi… sunt unii care stau la masa cu altii si discuta si se cearta si se impaca… trag un fum, mai sufla spre cuvinte, creeaza, mai pun si puncte de suspensie., in lipsa de cuvinte sau de teme. Mai ating, mai trag din tigara, o studiaza si mai vad si scrumul ce fumeaza singur tigara, si fara ajutorul lor. Si atunci: isi dau seama: sunt pe post de mobila in peisajul meu. Dispera. Or sa dispara. Nu mai sunt multi. Raman cativa. Eu. Puf!
